Gravarea si matuirea sticlei

Pentru a matui sticla, putem fie sa o acoperim pur si simplu cu un strat translucid, format din anumite substante, fie sa roadem, sa tocim suprafata ei, facand-o aspra.

In primul caz, vom intrebuinta un lichid compus din 10 g ceara, 10 g verniu cu benzina, 10 g ulei sicativ si 100 g esenta de terebentina. Lichidul acesta se intinde pe sticla si apoi se freaca cu un tampon de vata. Daca vrem ca stratul sa aiba o nuanta albastruie, adaugam in amestec putin albastru ultramarine.

O alta metoda simpla de matuire a sticlei se bazeaza pe folosirea berei si a sulfatului de magneziu (sare amara). Intrebuintam bere si nu apa, deoarece berea contine o serie de substante care o fac lipicioasa, asa ca ea adera mai usor pe sticla.

Facem o solutie concentrata de sulfat de magneziu in bere. Cu un tampon de vata aplicam aceasta solutie pe un geam. Prin evaporarea berei raman fixate pe geam cristale de sulfat de magneziu, ca niste fluturasi. Pentru a indeparta sulfatul de magneziu cand vrem ca geamul sa devina din nou transparent, il spalam cu multa apa, apoi il stergem cu o carpa curate.

Sticla mai poate fi matuita cu un amestec preparat din 50 g ceruza si ulei de in in cantitate suficienta, pentru a face un amestec mai consistent, putina esenta de terebentina si cateva picaturi de sicativ. Amestecul se aplica cu pensula pe geam si apoi suprafata se tamponeaza cu o bucata de panza, pentru a se indeparta urmele lasate de pensula.

Matuirea reala si definitiva se face frecand suprafata sticlei cu nisip fin sau sticla pulverizata. Se poate intrebuinta de asemenea glaspapirul sau smirghelul.

Exista un procedeu foarte interesant pentru obtinerea unor efecte decorative frumoase pe orice fel de sticla. Procedeul este deosebit de simplu si poate fi aplicat de oricine.

Pentru executarea acestei gravure, inmuiati in apa o parte gelatina, apoi topiti-o prin incalzire. Adaugati apoi 6% dintr-una din sarurile urmatoare: alaun hiposulfit de sodium, clorat de potasiu sau azotat de potasiu.

Ungeti cu pasta calda obtinuta – care trebuie sa aiba consistenta unui sirop – suprafata sticlei, pe care insa, natural, ati avut grija sa o curatati foarte bine inainte. Dupa o jumatate de ora aplicati un nou strat, astfel ca sa obtineti o suprafata uniforma, fara bule de aer prinse in masa pastei. Lasati pasta sa se usuce la temperatura camerei, timp de 24 de ore, pana cand patura gelatinoasa nu mai cedeaza sub apasarea unghiei.

Puneti atunci obiectele intr-un loc cald. Temepratura nu trebuie totusi sa treaca de 40 de grade Celsius, pentru ca gelatina sa continue sa se usuce fara a se topi. Aici se lasa cateva ceasuri.

Pentru ca sticla sa se graveze este suficient sa luati acum obiectele si sa le asezati intr-un loc rece. Cleiul sufera o reactie energica. Aderenta sa de sticla este insa atat de mare, incat numeroase lamele subtiri sunt smulse de pe sticla cu zgomot, gravand desene capricioase, a caror forma decorativa variaza in functie de rapiditatea uscarii, concentratia cleiului si de natura sarii adaugate.

Arta si sentimentul

Meditatii artistice. Ardengo Soffici

Una dintre cele mai grave greseli care s-a comis ori de cate ori a fost vorba de esenta si scopurile artei a fost aceea de a admite ca exista o legatura intre ea si afectiuni, intre ea si sentimente. Se citeaza foarte frecvent situatia in care este emisa o judecata estetica cu privire la emotia si sentimentul resimtite si communicate de artist prin intermediul operei plastice, literare sau muzicale; presupunand ca este necesar ca cel care creeaza sa se afle intr-o stare de exaltare pasionala in care inventeaza formele si imaginile sale, este nevoie, pentru ca opera sa fie frumoasa si insufletita ca spectatorul, cititorul, ascultatorul sa fie zguduiti de aceleasi framantari ale sufletului communicate de artist. Adevarul este ca arta autentica nu are nimic de a face cu astfel de afectiuni si sentimente, ba mai mult, manifestarea lor este prima dovada a inferioritatii produsului artistic. Emotionarea, miscarea sufletelor intr-un sens sau in altul, comic sau dureros, nu au facut parte niciodata din functiile artei, la fel ca si indemnul la o actiune numita buna sau rea, individuala sau colectiva.

Caracterul fundamental al adevaratei arte este luciditatea, stralucirea rece a diamantului; calmul divin pe care trebuie sa-l aiba in comun cu stiinta. Atat una cat si cealalta sunt o exprimare a unor raporturi, fara niciun alt tel decat manifestarea armoniei misterioase a vietii si a lumii. pentru a face aceasta este necesar, asadar, ca artistul, la fel ca omul de stiinta, sa opereze cu un calm extrem, cu clarviziune si dezinteres. Nu este vorba sa demonstreze ceva, sa indice oamenilor directii posibile; sa educe, sa incite sau sa domine, ci numai sa actualizeze un acord nou si perfect de senzatii, de forme si de imagini.

In fond totul se reduce la o magie a numerelor si orice arta ar putea sa fie numita: muzica. Si dupa cum muzica este un calcul intuitiv, o ritmare de contacte si reactii intre eu si lume, tot la fel orice arta este o actiune a geniului care masoara si fixezeaza cu exactitate corespondentele secrete dintre lucruri si simturi.

Entuziasmul artistic consta in exaltarea geniului de catre propria luciditate rece.

Teatrul, romanul, satira pentru literatura; opera si compozitiile de salon si de balci pentru muzica; tablourile istorice, de gen, portretul, caricatura, pentru pictura; monumentele comemorative, busturile de familie, alegoriile patriotice, funebre etc., pentru sculptura nu au nicio legatura cu arta, decat cel mult, si in mod exceptional, prin cate un fragment; si aceasta in primul rand pentru ca scopul operelor respective este de a emotiona, de a exalta, de a trezi dragostea, ura, tristetea sau ridicolul. o estetica noua trebuie sa clasifice astfel de forme impure si hibride in categoria sporturilor si a divertismentelor asa cum sunt vanatoarea de vulpi, coridele, cinematograful si dansul pantecului.

In arta pura, totul se rezolva intr-o placere senina, intr-o contemplare spirituala, in echilibrul perfect al simturilor si al inteligentei pe deplin satisfacute intr-o armonie supraextaziata asemanatoare cu aceea a cerului instelat si infinit.

Seninatatea si impasibilitatea artistului trebuie sa fie egala cu aceea a filozofului care descopera o noua forta si o noua lege a naturii.

Arta, pisc solar al universului vazut cu ochi fermi si limpezi.

Arta: uimire fericita, etonnement heureux.

Misterul Leonardo da Vinci

Secretele capodoperelor – Madeleine Hours

Pictura lui Leonardo da Vinci este un permanent subiect de discutii; unii il iubesc, altii nu-l iubesc deloc; nimanui nu-i este indiferent. Misterioasa fascinatie exercitata de opera lui i-a uimit pe toti, nimeni nu o neaga. Acum cativa ani, cercetatorii au apelat la optica si la stiintele fizice – pentru care Leonardo da Vinci a manifestat un interes atat de viu – ca sa intre in tainele misterioasei fascinatii starnite de pictura lui, dar si pentru a-i studia tehnica in scopul laudabil de a asigura o mai buna conservare a operelor sale.

Leonardo da Vinci nu a pictat prea mult. Faptul ca si-a consacrat o mare parte a activitatii sale muzicii, stiintei si artei razboiului este bine cunoscut. La ora actuala ii sunt atribuite 15 picturi. Luvru poseda 7, printre care Gioconda, numita de asemenea Monna Lisa, cea mai celebra dintre ele. Cu ocazia sarbatoririi a 500 de ani de la nasterea lui Leonardo da Vinci, in 1952, a fost intreprins un studiu al operelor sale in colaborare cu toate muzeele din lume.

Privilegiul de a vedea tari atat de indepartate in spatiu, si, uneori din punct de vedere politic chiar pe pozitii ostile, colaborand si incercand sa clarifice o problema care, economic vorbind, nu intereseaza pe nimeni, dar care le pasioneaza in aceeasi masura, este o realizare a timpurilor noastre. Rezultatele astfel obtinute au constituit obiectul a numeroase publicatii. Sinteza acestor lucrari e cu atat mai simplu formulat cu cat rezultatele au fost slabe. Pictura lui Leonardo da Vinci pare ca sfideaza metodele de examinare. Fotografiile de detaliu ii potenteaza fara indoiala frumusetea, dar urmele penelului sau directia pensulei raman nevazute. Microscopul ne-a aratat ca maestrul folosea lacurile fine, in suspensie intr-un liant uniform si transparent, a carui structura fizica dispare sub efectul diferitelor radiatii. Razele ultraviolete nu ne spun altceva decat ca operele lui au fost restaurate, dar nu serios. Faima si renumele de care s-au bucurat de mai bine de 400 de ani incoace le-au pus la adapost de zelul uneori excesiv al restauratorilor de altadata. Strabadand verniurile si glasiurile transparente, razele infrarosii au inlesnit obtinerea catorva imagini rare si pretioase, in care se pot vedea urme usoare de creion demostrand ca maestrul schitase piscurile muntilor ce se pierd in ceata albastra si verde din jurul umerilor Sfintei Ana, celebru tablou apartinand muzeului Luvru. Cautarea tainelor operei lui pictate s-a soldat cun un secces emotionant, desi nu prea substantial. sub actiunea razelor X, la o tensiune folosita in general pentru radiografia picturilor pe lemn, operele examinate nu si-au dezvaluit in niciun fel structura. Dar rezultatul negativ al acestor experiente indelung repetate ne-a silit sa folosim radiatii mai putin tari, filme mai sensibile, timpi mai lungi de expunere, inainte de a vedea aparand o imagine abia sensibila, cu un contur nedefinit, din ce in ce mai greu de sesizat pe masura ce inaitam in cronologia operei maestrului. Leonardo, nascut la Vinci in 1452, intra de tanar in atelierul lui Verrocchio, pictor si sculptor florentin. Traditia vrea ca el sa fie autorul unuia dintre ingerii infatisati in tabloul Botezul lui Cristos, una din operele maestrului sau pastrata actualmente la Uffizi. Radiografiile trupului lui Cristos pun in evidenta tusa groasa a lui Verrocchio, tusa amintind travaliul sculptorului modeland lutul. documentele obtinute dupa ansamblul tabloului dezvaluie o unitate perfecta; repartizarea luminilor si a umbrelor, forma tusei sunt coerente, cu exceptia unui chip de inger. pe marginea radiografica, acest chip apare indepartat, vag, lipsit de densitate, creand o ruptura a ritmului in unitatea imaginii, el nu apartine aceluiasi autor. Tinand totodata seama de datele istorice, acest chip pare intr-adevar facut de mana lui Leonardo da Vinci, fapt demonstrat de imaginile obtinute dupa operele de mai tarziu.

Pe filmele executate dupa La Belle Ferronniere si fecioara printer stanci aflate la Luvru, regasim acelasi flu al imaginii, aceeasi slaba densitate. In schimb, pe documentele obtinute dupa un alt tablou al Fecioarei printre stanci, pastrat al National Gallery din Londra, figurile contrasteaza mai mult, sunt mai incarcate cu alb. Acest fapt a dus la presupunerea ca maestrul a colaborat la aceasta opera, dar executia presupune o alta mana. Fecioara de la Luvru a fost transpusa, in 1842, de pe lemn pe panza – transpunerea este intotdeauna o operatiune delicate, mai ales atunci cand pictura este extrem de subtire, ca in cazul operelor lui Leonardo da Vinci. Cu ocazia unui examen recent, efectuat sub lumina monocromatica de sodium, s-a putut percepe frumusutea secreta a anumitor detalii, desi tusa picturala prezinta uzuri si refaceri cu bitum. puterea acestei lumini de a suprima, pe retina noastra, efectul verniurilor usor colorate si al valului depus de vremuri este mare. Mainile Fecioarei, precum si cele ale ingerului, al caror strat pictural este subtire si transparent, lasa sa se vada, sub aceste radiatii, preparatia subiacenta, dar si intreaga densitate a frumusetii si emotiei, pastrate inca intacte. In acelasi timp, microscopul ne ingaduie sa descoperim, in craclurile foarte larg deschise, tonul local pus de artist pe preparatia alba. Acest tablou le anunta pe cele ce urmeaza. Sfanta Ana a fost pictata pe un panou de lemn acoperit cu un grund fin, netezit cu grija, colorat cu albastru in partea de sus, si rosu in partea de jos , doar locul unde aveau sa fie fetele era rezervat si acoprit cu preparatie de pamant de umbra. Se pare ca deosebirea dintre partea de sus, in albastru, si cea de jos, in rosu, este menita sa accentueze diferenta dintre lumea celesta, pe de o arte, si lumea htoniana pe de alta. Gasim aceeasi preparatie sub portretele lui Leonardo da Vinci, dintre care cel mai celebru este fara indoiala Gioconda, cumparata de Francisc I chiar de la artist, sau de la mostenitorul sau, Melzi.

Acest tablou a fost pictat la Florenta, pe la 1496. faima lui, dragostea si respectul de care s-a bucurat. l-au pus la adapost de alterarile provocate de timp si de zelul restauratorilor. Tabloul era apropare intact in ziua in care un nebun a aruncat in el cu o piatra, intr-o dupa-amiaza de decembrie a anului 1958. Stricaciunea nu a fost grava, doar bratul a fost atins. Acel suras imuabil este facut dintr-un modeleu subtil de umbra si lumina, astfel ni-l dezvaluie fotografia de detaliu, izolandu-l. Numarul considerabil de cracluri afecteaza verniul parand ca acopera fata cu un val ce vine sa se adauge la misterul tabloului.

Unii istorici cred ca farmecul acestei figuri ar consta in caracterul ei ambiguu si ca acest placut portret de femeie reprezinta in realitate imaginea unui tanar; dar sub efectul razelor X, figura schitata, indepartata, este foarte asemanatoare cu opera terminata. Ochii apar ca doua pete de umbra, asemeni unor ferestre deschise inspre suflet. Aceleasi caracteristici ale scriiturii pictorului, contururile imprecise, slaba densitate, le gasim si pe alte documente, pe acelea obtinute dupa alte doua portrete: La Belle Ferronniere de la Luvru si Doamna cu hermina de la muzeul National din Cracovia. Tehnica identica, trecerile estompate confirma paternitatea lui Leonardo da Vinci mai sigur decat cea mai valabila dintre semnaturi.

Sfantul Ioan Botezatorul este ultimul tablou al maestrului, si, dupa cat se pare, singurul executat in Franta. Catre sfarsitul vietii, pictorul, dezamagit de primirea facuta de papa la Roma, a acceptat propunerea regelui Francisc I de a veni sa locuiasca in Franta, la Amboise, pe malurile Loarei. Aici l-a pictat, cu siguranta, pe Sfantul Ioan Botezatorul.

Tabloul este executat pe un panou de lemn bine slefuit. El este acoperit cu un grund fin si permeabil la razele X. Repartizarea luminilor sub forma de campuri albe pe frunte, pometi si umar este analoaga cu cea observata pe filmele obtinute dupa Gioconda si La Belle Ferronniere. Dar, pentru a obtine aceasta imagine, trebuie sa se foloseasca un aparat special cu obiectiv puternic si filtru de beriliu, atat este de slaba densitatea picturii. Ochii apar modelati in umbra. Este cea mai subtila, cea mai difuza, la propriu si la figurat, cea mai inimitabila dintre imaginile radiografice obtinute; aceasta eschivare din calea radiatiilor este foarte caracteristica pentru Leonardo da Vinci. Astfel ne putem intreba daca nu cumva aceasta este culmea artei, dar a unei arte care poate nu mai este pictura atunci cand fenomenul fizic dispare, ramanand doar expresia, expresie ce ne tulbura, ca dealtfel toate celelalte de pe figurile lui da Vinci, poate pentru ca Monna Lisa si Sfantul Ioan Botezatorul mentin curiozitatea noastra vesnic treaza.

Dupa toate aparentele, sunt figuri de initiati, “ei stiu ceea ce noi nu stim”, de aici detasarea lor si interesul nostru. Imaginea imateriala a Sfantului Ioan Botezatorul nu este oare o introducere in Cunoastere? In orice caz cunoastere a unui mestesug care l-a dus atat de departe, incat doar analiza materiei ar fi de ajuns sa-i deosebeasca operele de cele ale elevilor si imitatorilor sai. Cesare da Cesto, Luini, Boltraffio au incercat sa-si insuseasca stilul, coloritul, eleganta maestrului, iar daca si-au incercat puterile, cu mai mult sau mai putin succes, au facut-o cu mijloace foarte diferite. Preparatia este mai groasa, mai putin ingrijita, figurile sunt facute din tuse de alb puse cu generozitate. Opera a fost realizata cu mijloacele tehnicii traditionale; ea se deosebeste cu usurinta de cea a lui Leonardo da Vinci, cel care a stiut sa le imprime – in toate stadiile de elaborare a operelor sale – insusi materialelor, impenetrabilul si misteriosul har ce i-a fost dat doar lui.

Pictura

Pictura ofera, in functie de epoca, de rasa si de pictor, tendinte predominante prin care capata cand un aspect architectural, cand un aspect sculptural, cand se constituie intr-o asociere stricta si armonioasa a tuturor elementelor plastice ce infloresc in inima individului datorita ei.

” […] ea exprima individual, prin puterea ei de a restitui, cu ajutorul combinatiilor nenumarate de care dispune – contraste, opozitii, amestecuri complementare, lumina, umbra, semitente, valori, reflexe, treceri – , complexitatea sufletului omenesc si a componentelor, eterne sau trecatoare, prin care il cunoastem.

[…] pictura nu trebuie sa se sustraga mai mult decat sculptura fortei care o mentine in orbita unei logici ce-si capata vigoarea urmand exemplul organismelor vii. Ea se disperseaza si se dizolva daca toate organele sale nu recunosc drept centru un schelet continuu, a carui prezenta se face simtita pana si in miscarile cele mai dezordonate pe care ele si le ingaduie, si care le obliga intruna, prin mijlocirea arabescului din profunzime si de la suprafata, sa-i recunoasca dominatia tainica. Aproape toti pictorii pornesc de la suprafetele colorate catre care sunt atrasi de impulsul lor senzual si la care, din nefericire, acesta ii sileste adeseori sa ramana. Cei mai mari, intorcandu-se la inlantuirea organica a formelor in functie, le cauta osatura sub reliefurile luminoase si conturul sub degradarea atmosferei si sub succesiunea valorilor.

[…] simtul muzical al picturii il duce pe artist catre constructie, si atunci, este de remarcat ca acest simt se rafineaza chiar in masura in care inteligenta pictorului se apropie de dedesubturile sculpturale ale picturii si progreseaza, apropiindu-se de ele, in directia adancimii. […] doar cand pictorul si-a regasit instinctul pur, doar cand pare ca el a uitat arhitectura, sculptura si pictura insasi, pentru a asculta orchestra tacuta care isi acorda nenumaratele voci in imaginatia-i vizuala, doar atunci el este cu adevarat pictor, sculptor, architect, adica un individ.

Pictura exprima deci trecerea subtila, esentiala si multipla a sculpturii catre muzica. Ea atinge cel mai mare echilibru expresiv in clipa cand contine un maximum de semnificatie formala, dar si un minimum de semnificatie muzicala.

[…] pictura occidentala a izbutit, adeseori in detrimentul prospetimii emotiei si ingenuitatii sentimentale, datorita geometriei, sa daruiasca individului mijloacele de care pana atunci dispuneau numai arhitectura si sculptura, ea putand astfel sa-si populeze spatial factice cu nenumarate impresii si idei subtile pe care arhitectura si sculptura sunt incapabile sa le exprime. Aflam astfel, in insasi tehnica arhitectului, a sculptorului, a pictorului, urmele travaliului misterios ce duce la scheletul nostru moral la carnea ce-l acopera si pe care il reproduce stiinta pura in acelasi cerc ascedent si niciodata inchis. Arhitectura precede sculptura, tot asa cum matematica a precedat anatomia. Sculptura precede pictura, tot asa cum anatomia a precedat biologia. Biologia, la randu-i, pare a tinde sa regaseasca suporturi matematice pentru a reveni, prin ele, la osatura vietii, tot asa cum pictura ii trece arhitecturii sarcina de a reface spatiul real pe care ea l-a parasit treptat, pentru a descoperi spatiul suprasensibil cu ajutorul muzicienilor.

Spiritul picturii pluteste in jurul ei, precum aerul in jurul nostru. Aceasta arta subtila, cea mai misterioasa si mai putin cunoscuta dintre toate cate ne exprima, dispune de mijloace atat de diverse, incat pot fi diametral opuse unul celuilalt, ceea ce s-a si intamplat. Desenul descrie si precizeaza, culoarea evoca si sugereaza. Acolo se afla polul ei architectural, aici, polul ei muzical, nucleul ei sculptural solidificandu-se in masa unde fuzioneaza aceste doua limbaje atunci cand se realizeaza, in cateva opere eroice, creatiile ei cele mai imbatatoare. “

Un patchwork din panza colorata

Un patchwork = arta peticelor (lucru din petice) este format din mai multe bucati de materiale, de obicei forme geometrice, cusute intre ele pentru a forma o unitate noua, frumoasa in culoare si desen.

Un patchwork = arta peticelor (lucru din petice) este format din mai multe bucati de materiale, de obicei forme geometrice, cusute intre ele pentru a forma o unitate noua, frumoasa in culoare si desen. Cand toate peticele sunt cusute intre ele, s-a creat o tesatura noua.

Pentru ca efectul unui patchwork sa fie reusit, trebuie sa jonglati cu motivele si/sau cu culorile alegand, de exemplu, doua motive (stelute si desene cu animale) si doua sau mai multe nuante de culori.

Cumparati cateva rulouri diferite (colorate uni sau cu diferite modele).
Decupati panza, obtinand niste dreptunghiuri.
Aplicati-le alternand unul cu motive, unul uni.

Bine de stiut: Un rulou standard masoara 52 cm latime si 10 m lungime. Se pot obtine circa 12 dreptunghiuri avand urmatoarea dimensiune 52×80 cm.

Pentru mai multe informatii, consultati urmatorul link:

http://en.wikipedia.org/wiki/Patchwork

Jucati-va cu focul! Farmecul clasicului – semineul

Vechi sau reeditat, semineul este atemporal. Departe de a fi desuet, el da o tenta de autenticitate unei decoratiuni contemporane si contribuie la realizarea unei ambiante blande.

Este curios ca atunci cand semineul a inceput sa fie inutil a devenit intr-adevar eficient. Incalzirea moderna de la sfarsitul secolului al XIX-lea care a transformat semineul in ceva inutil, coincide cu epoca semineului de dimenisuni reduse din casele de la oras care era un adevarat aparat de incalzit, chiar ieftin folosind lemnul sau carbunele.

Istoria semineului de-a lungul secolelor prezinta progrese tehnice insignifiante si o adaptare clara la diferite stiluri din diferite epoci.

Inca din Evul Mediu, cand semineul era de dimensiuni uriase si inghitea o intreaga padure pentru a inapoia un strop de caldura si pana la inceputul secolului al XX-lea, acesta a evoluat mult devenind din ce in ce mai mic. Adevarata schimbare a fost in secolul al XVIII-lea, cand au inceput sa apara centralele generatoare de caldura. Astazi, scopul unui semineu este diferit, adesea este dedicat placerii de a sta in fata focului, de a admira dansul flacarilor, de a fi mangaiat de caldura lor. Ne place mirosul lemnului si ne incanta cand acesta trosneste.

Semineul ramane pentru noi sinonim cu starea de bine, caminul reprezentand adesea celula familiei; in jurul lui strangandu-se cei din familie, uneori chiar trei generatii care isi arata tandretea unul fata de celalat.

Chiar si in zilele noastre, semineul stil Louis XIII, XIV, XV sau XVI invaluie cu farmecul lui aparte, incaperea in care se afla.

Desi uneori demodat, semineul se poate combina cu orice stil decorative.

Exista multe persoane care doar isi picteaza un semineu pe un perete in casa, dar oare unde mai este farmecul lui?!